Trei în unu: teatru, poezie, muzică, aceasta este reţeta spectacolului Erotopoetica de Toma Enache, de la Godot Café-Teatru, oferind aşadar ingrediente suficiente chiar şi pentru cei mai pretenţioşi. Mixajul de versuri de poezii din autori bine-cunoscuţi, români sau străini, precum Eminescu, Arghezi, Blaga, Baudelaire, alternează cu interpretări melodice la fel de faimoase, repertoriul fiind „de la Maria Tănase la Edith Piaf”. Spectacolul, realizat de Toma Enache, este armonios completat cu o serie de proiecţii video (Cristi Săndulescu), aducând pe fundal imagini ce reproduc portrete de femei din diferite stiluri din pictură, de-a lungul timpului, ajungând până la o succesiune de fotografii, majoritatea reflectând portrete din interbelic sau scene specifice epocii.

Interpreţii din acest spectacol au, fiecare, o poveste specială: Toma Enache nu este doar regizor, ci şi poet, actor, jurnalist, iar în traseul său a trecut de la zootehnie la regie teatru şi apoi la actorie, dedicându-şi multe proiecte teatrului şi chiar filmului în aromână. Jezebel – Izabela Barbu (acompaniată, în acest spectacol, de Puiu Pascu – claviaturi, Mihai Melinescu – chitară, Lucian Maxim – percuṭie) a fost, până la 40 de ani, în domeniul bancar, ajungând chiar director de bancă, renunţând însă la siguranţa carierei sale – se pare că niciodată nu e prea târziu – pentru adevărata ei pasiune, muzica. Acum o puteţi vedea frecvent în La Historia, dar şi în Gyuri’s pub.

În partea de poezie a spectacolului, Toma Enache oferă o interpretare dramatică din versuri care au la bază ideea de iubire , cu toate trăirile pe care le experimentează cel care iubeşte: pasiune, dezamăgire, aşteptare. Iubirea te face să te simţi „contimporan cu fluturii/ cu Dumnezeu”, cum spunea Blaga, să o vezi pe ea „frumoasă ca umbra unei idei”, aşa cum descria Nichita Stănescu, „e frumoasă, se-nţelege/… Ca copiii are haz, Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz… Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită/, Încât ai ce strânge-n braţe – numai bună de iubită” (Eminescu), dar „când am dus-o pe cărare/ am crezut că-i fată mare/ da’ şi eu – ce minte proastă! – n-am bunghit că e nevastă” (Miron Radu Paraschivescu).

De la jumătatea spectacolului, trecând la versuri de Marin Sorescu, tonul pasional se mai domoleşte, înlocuit de unul mai interiorizat, mai meditativ, conştiinţa trecerii timpului întunecând rătăcirile în plăcerile concrete:

Mi s-a omorât timpul,

onorată instanţă.

Când mă întorceam eu voluntar
Din război,
Am băgat de seamă
Că timpului meu îi fuseseră amputate
Inima, gura şi fruntea.”

Şi, după ce timpul este pus „să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-maşină, zile-bou”, în final, rămâne senzaţia că până şi moartea poate fi furată.

Ritmul viu al spectacolului este menţinut de alternarea de versuri meditative cu cele care vorbesc despre concret, despre pământ şi iubire. Aşadar, ca şi cum ar încerca să fugă din nou de sentimentul rispirii vieţii, poetul se aruncă în elementar, pe versuri de Tudor Arghezi (Mirele):

Păşunea mea tu să fii
Cu păpădii.
Eu să fiu boul tău alb şi nevinovat
Care te-aş fi păscut şi te-aş fi rumegat,
Pe înserate,
Pe copitele îngenunchiate.”

Tumultul se stinge apoi, poetul capătă din nou starea necesară contemplaţiei: „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună”, pentru ca, imediat, să devină iar pasional:  „Se sărută, ah, se sărută, se sărută/tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,/se sărută întruna ca şi cum ei înşişi/ n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului” (Nichita Stănescu). Efuziunile acestea se sting, îndreptând din nou gândurile către procesul nemilos al stingerii: tot Nichita – „Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating”.

Spectacolul se încheie pe versuri de Geo Bogza:

Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un
izvor de adâncă tristeţe.

Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc
înseamnă pentru mine un pas spre moarte.

Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor.

Voi, cei care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă
să nu mă ucideţi.”

În ciuda afirmaţiei făcute de Toma Enache, aceea că cei care nu gustă poezia nu au de ce veni la spectacol, eu cred că Erotopoetica este dedicat nu doar celor care iubesc poezia, ci poate chiar celor care nu empatizează atât de uşor cu acest gen, fiind o invitaţie la redescoperirea unor versuri clasice, unele poate des auzite, dar care, interpretate pe scena unui teatru, capătă din nou prospeţime. Atmosfera boemă este completată de fondul muzical care acoperă aceeaşi temă a dragostei, pe notele melancolice ale şansonetei sau pe cele pline de încrâncenare şi amărăciune din Cine iubeşte şi lasă.