Română

Întrebari

Tristeţea este starea de odihnă a fericirii;
Fericirea este starea de odihnă a tristeţii;
Lumina este starea de vis a întunericului;
Întunericul este starea de somn a luminii;
Tristeţea este starea de veghe a întunericului;
Fericirea este starea de vis a luminii.
Vă rog repetaţi:
Fericirea tristeţii – întunericul luminii
Tristeţea luminii – fericirea întunericului
Vă rog: Ce e fericirea? Dar întunericul?
Ce e tristeţea? Dar lumina?

Ars poetica.

Poezia nu este decât o Fiinţă
cu trup încăpător de cimitir
şi bat atâtea inimi
bătând într-un abis de capilare
zvâcnind
în mâna poetului Care,
îşi sapă groapa singur
şi-nmormântat
asistă la înmormântare.

Arta coagulării

Acest om plezneşte
din toate încheieturile de poezie
la cea mai mică zgârietură
coagulează un vers
la cel mai mic zvon de conştiinţă
revoltă idei.
Acest om de poezie
coagulează orice zvon
în idei.

Mâncătorul de vise.

Acest om mănâncă vise,
le mănâncă-n întregime,
cu vid, cu culori
cu oase cu tot.
Îşi interzisese să mănânce altceva.
Visase o femeie născând.
A mâncat visul dintr-o-nghiţitură
dar femeia a născut în pântecele lui
bucăţi de Scripturi.
Acest om de vise, de culori, de oase,
avea în pântecele minţii
bucăţi de Scripturi.

Copil

Nu vreau decât ca tata
să-mi mai tragă o palmă
şi ochiul inundat să-şi facă gând
de-a curmezişul.
E dubios că încărunţesc,
părul nu mai poate depune mărturie
că sunt copil
femeile, fluturii, păsările nu fug de mine
ideile nu fac niciodată riduri…
Nu vreau decât ca tata să vină de-a curmezişul
şi femeile, păsările, ideile
să-l vadă cum îmi trage o palmă.

Poemul unei iubiri – V

Mi-ai frământat inima
Şi n-ai făcut decât o pâine
ai putea să o manânci fără să mesteci
dar cum să astupe ea pântecul
unei astfel de iubiri;
numai Iisus dacă ar avea
ar hrăni cu ea o mie de guri
Şi pe tine…
Şi pe mine…

Pasărea minţii

Pasărea minţii mele
migrează odată cu ele
aşa cum Dumnezeu migrează
prin capul oamenilor;
de la rece la imposibil de rece
de la idee la imposibilul gând
de la cântec la imposibilul blestem
când stă în cuib nemişcată
le ştie pe toate
nu mai pot să fac nici o mărturisire
pentru că ea o ştie (şi se supără dacă-i spun)
pasărea mea nu ştie să cânte
câteodată când vrea, şi vrea rar
îmi recită câte-o poezie
e atâta adevăr în poezia ei
e atâta adevăr în pana ei,
în fulgerul ei, în măduva ei
e ceva măiastru
însă ea nu e nici pe departe măiastră
ea nu e nici pe departe pasăre
dar indiferent ce e, e ucisă în cuib
şi oul de sub ea
îmi ştie gândurile pe dinafară.

Lagărele minţii –I

În orice gând este o răstignire
O ispăşire a unui păcat de demult
capul meu rupt de nemurire
atârnă de viaţă şi de mormânt
în orice idee este un iad şi un rai
nu trebuie decât sârma ghimpată s-o tai
şi să ieşi…
ai putea nimeri în poveşti
într-o lungă uitare
nu-ţi rămâne decât să devii santinelă
ca nu cumva cineva să evadeze
şi să trădeze intimitatea bietului creier
fiind santinelă te poţi face că nu vezi
când ieşi la plimbare
să nu faci nici un zgomot
pentru că te-ai putea împuşca
şi te-ar auzi
şi te-ar duce în faţa plutonului de execuţie
aşa apare prima tristeţe ucisă
chiar pe gardul pe care încerca să-l sară
evident, la moartea unei tristeţi
vine fericirea să prezinte condoleanţe,
evident, e un motiv de bucurie
aşa ne obişnuim cu moartea
s-o iubim când ne-ngropăm câte-o mână
câte-o idee,
pe noi înşine.

Altă ispită

Atâta risipă de om
atâta risipă de suflet
marginea lunii se arată julită
mai plini de ispită…
daca-aş fi Adam
aş muşca din măr
fără îndemnul Evei.

Femei

E atâta fard în viaţa unor femei
că devine necesitate
căderea cortinei,
fără aplauze
E atâta ritual în viaţa altor femei
că devin statui în propriile temple
fără a fi sculptate.
E atâta fard ce înăbuşe ritualul
că nu mai găsim templele
să ne închinăm.

Sărutul

Mă săruta într-un fel
atât de inteligibil
că inventa o primăvară a minţii

Mă săruta într-un fel
că pân’şi sfinţii
negau că e păcat.

Impresii

“Arta destinului” este un debut de excepţie in peisajul tinerei poezii, care ne îndeamnă la lectura de dincolo de lectură. Care ne îndeamnă să-l iubim pe poet, poate, tocmai pentru că acesta recunoaşte cu veselă tristeţe: “Sunt prea bătrân / ca cineva să mă mai iubească / Şi pe deasupra/ Sunt poet!”.

(Andreea Pora, Cotidianul, 16 noiembrie 1993)

---

“Toma Enache are dreptate când mizează pe originile poeziei. Personal, îi acord o sansă substanţială tânărului poet, rămânând ca istoria literaturii să-i ofere atât cât i se va cuveni”.

(Doina Tudorovici, Contemporanul, 15 octombrie 1993)

---

“Toma Enache scrie cum gândeşte, lirica lui fiind o ecuaţie simplă, în sensul că ajunge să priveşti şi să descoperi poezia, ca în “Arta genezei”, un crâmpei de gând numai, dar care spune mult. Aşa se prezintă seria lui de Arte, in care se comunică nepretenţios, nesofisticat şi tocmai de aceea cuceritor. El nu se ruşinează sa se comunice, înţelegând că poezia nu e un discurs abracadabrant, ci trăire intensă şi prospeţime, ce se cer impărtăşite lumii intregi”.

(Hristu Cândroveanu, Dimândarea, Nr. 2, 2001)

---

“Poet al stărilor de paradox, obsesia lirică atinge originea, cuplul, monadele leimotivului succedând gândul, ideea, plodul, sămânţa, primata, sporii, măduva, aura. Propoziţia fundamentală invocă geneza. Poezia îşi riscă titlurile născând deliberat o spirală gnoseometrică. De aceea o suită de Arte.
Toma Enache este un lucid romantic. Starea excepţională a spiritului este gândul, superior ierarhic ideii: mână turme de idei / la Gând să le adape.”

(Mariana Nuşi Vintilă, Prefata volumului Arta destinului, Bucureşti, 1993)