Pseudokynematografikos – sau despre cum a fi “faimos” deranjează mai mult decat a fi “armân”!

Atunci când scriu articole vădit partizane, țin să-mi declar încă de la început partizanatul, pentru ca cititorilor să nu le induc false păreri. Așa că acum, când am de gând să scriu despre filmul lui Toma Enache, o să vă spun sus și tare de la început: îmi plac poveștile! Mi-au plăcut și-mi plac de când mă știu. La cinci ani, exasperat că cei doi frați mai mari nu mai găseau timp să-mi citească povești, am învățat literele și am început să buchisesc singur în cărți, așa că la 6 ani citeam onorabil. Și azi, când merg în vizită la cineva, și vreo carte de povești a copiilor respectivului stă aruncată pe vreo canapea, nu preget să o iau și să o deschid puțin, încercând să văd cam gen de povești se mai poartă în secolul XXI. Spun toate acestea ca să înțelegeți că așteptam cu nerăbdare de luni de zile montajul și lansarea filmului cu titlu curios: Nu sunt faimos, dar sunt aromân. Nu știam despre film decât ceea ce ziarele scrisesera, acel șablon copiat de la unul la altul: “Nu sunt faimos, dar sunt aromân (Nu hiu faimos ama hiu arman) este o dramă romantică ce descrie călătoria lui Toni Caramuşat, un regizor faimos, pornit în căutarea adevărului absolut despre originea neamului său. Mitul spune că acest adevăr e purtat de Armânamea, ultima descendentă din neamul său. Toni se întâlneşte cu fete din întreaga lume, cu speranţa că soarta îi va scoate în cale adevărul şi femeia la care visează. Le va găsi?” Suna promițător ca poveste, mai ales că se vorbea despre căutarea adevărului absolut, despre origini, despre mituri. Căutarea pomenită în text mă ducea cu gândul la poveștile altor căutări celebre din istorie: Ghilgameș căutându-l pe Enkidu, Isis căutându-l pe Osiris, Parsifal căutând Graalul, Don Quijote căutând-o pe Dulcineea, argonauții căutând lînă de aur și, de ce nu, Făt Frumos căutând-o pe Ileana Cosânzeana. Și de-abia așteptăm să văd dacă Toni Caramușat (fină ironia lui Toma în alegerea numelui) va reuși să afle Armânamea. Filmul m-a prins de la primele cadre, imaginea este de o calitate specială, iar muzica lui Stelu Enache sună extraordinar ca muzică de film. Așa se face că timp de aproape două ore am stat nemișcat în scaunul incomod de la Tomis Mall, mai mic parcă și decât cel de la Tico. Prins de emoție pe alocuri, hohotind câteodată, zâmbind melancolic la unele cadre, și – de ce să nu recunosc – cu nodul în gât la altele. La final am ieșit impresionat, atât de atmosfera și de ideea filmului, cât și de faptul că în sală erau mulți tineri de 18-25 ani, care reacționau participativ adeseori în timpul filmului, la scenele vorbite în graiul maiei și al papului. Întâlnirea cu artiștii după premieră, la Arlequin-ul aceluiași trubadur Stelu Enache, înnobilată și de posibilitatea de a-l cunoaște în realitate pe Dini Trandu, venit special din Connecticut pentru film, au completat pentru mine o seară specială. Convins că toată armânamea a recepționat cu aceeași bucurie acest eveniment cultural, mai ales că interacționam cu mulți armâni pe rețelele de socializare și știam cu câtă nerăbdare era așteptat filmul încă din primăvară, aveam să am crunte deziluzii încă de a doua zi. Diversele evenimente, unele cu tentă mai mult sau mai puțin bahică, la care am participat în perioada scursă de la premieră, m-au pus în contact și cu armâni mai degrabă puțin încântați de film, mulți dintre ei nepăsători față de eveniment, sau -și mai și – de-a dreptul virulenti în a-i găsi acestuia numai cusururi și slăbiciuni. Faptul că acești armâni în general nu fac parte dintre armânii care studiază și fac eforturi de a-și afla originile, așa cum sunt ele ascunse în negura veacurilor, și nu rezonează la eforturile – din fericire din ce în ce mai dese în ultimul timp – ale unor grupuri și organizații de tineri care încearcă să descopere și să conserve cultura arhaică a strămoșilor lor, s-ar putea să nu fie un fapt relevator. Sunt sigur că printre cei care au umplut sălile cinematografelor erau în egală măsură armâni care nu știau la rândul lor prea multe despre originea și evoluția acestui neam pe scena istoriei, și totuși s-au arătat încântați de film. De unde atunci această pornire spre negare și distrugere, la oameni de vârstă mijlocie, de la care te-ai aștepta la o gândire mai așezată și mai capabilă să aprecieze evenimentele irepetabile? Pentru că filmul lui Toma Enache este fără îndoială un eveniment unic: primul film vorbit doar în armână, distribuit pe tot arealul unde armânii sunt prezenți în număr semnificativ. Orice alt viitor film, și sper să fie cât mai multe, oricât de valoros ar fi – nu va fi decât al doilea, sau al treilea film vorbit în armână. Spuneam că nu încetez să fiu uimit cum acești oameni, aflați în față unui eveniment extraordinar pentru etnia lor, nu stătuseră în sala două ore decât ca să înregistreze defectele scenariului, greșelile de pronunție, cuvintele armânesti pe care nimeni nu le mai folosește azi, cuvintele românești adăugate inadecvat, situațiile “neconforme cu realitatea istorică din România”(de parcă filmul era un documentar), sau “neconforme cu morală armână” („când am avut curve, noi, armânii?”, mă întreba vexat un interlocutor). Cea mai gravă formă de intoleranță, recte judecata de valoare cu aer de sentință inchizitorială, m-a întâmpinat chiar a două zi după film: -Ți-a plăcut filmul?, mă întreabă cu nerăbdare greu stăpânită, un armân. -Da, răspund eu cu convingere. -Aaah, m-ai dezamăgit!, replică el, cu un ton de parcă mi-ar fi spus: „Olăi, tivichele, cum îți plăcu ahtari glărime?“. Rămas mut, încerc să aflu ce păcate capitale a avut pelicula de a stârnit așa reacție printre interlocutori. Și, de la mai mulți dintre cei prezenți la diversele evenimente, adun o lista cu probleme foarte grave, care ar trebui să descurajeze pe orice armân “mintimen” să meargă la cinema: -de ce apare mașina lui Nicu Baturi în cadru în film? -de ce dialogurile sunt așa artificiale? -de ce unii vorbesc fărshirotesteste în film, iar alții cipănește?(se pare că dihotomia asta se stinge mai greu decât credeam eu); -ce cuvânt este ăsta, “aver”? Nu-l folosesc nici cipanii, nici farshirotii! (aici, dată fiind slaba mea cunoștere a limbii, am fugit repede la dicționarul lui Cunia să verific: “aver (a-vérŭ) sn fãrã pl – lucru cunuscut di lumi cã nu easti minciunos; alihea, alithea {ro: adevăr} {fr: vérité} {en: truth}§ di-aver (di-a-vérŭ) adv – ver, alihea, dealihea, dealihealui,dealithea, alihira, alihiuri, alithina, drãhea, alavar {ro: înadevăr} {fr: vraiment} {en: truly}); -de ce Toni se ceartă cu taică-său, reproșându-i că nu și-a afirmat cu tărie etnia în timp, chiar ascunzând-o câteodată? Când am avut noi armânii probleme datorită etniei, aici în România? (aici n-am deschis gura, ar fi fost de scris o carte pe tema asta, am pus necunoașterea pe seama vârstei interlocutorului); -de ce era taică-său atât de nervos că Toni face teatru, de l-a gonit de acasă? Când și-au gonit armânii vreodată copiii de-acasă? -asta este film de 360.000 euro buget? N-a costat nici 100.000 euro! -pe cea cu curva armână din Grecia – imposibilitate genetică – am amintit-o mai sus; -de banii ăștia mai bine făcea un documentar! -la un moment dat nu mai știam cum curge acțiunea, când este vis și când realitate, prea întortocheat film! -s.a.m.d. Dar capac mi-a pus o discuție avută alaltăieri cu un armân care vindea cartofi în piață (da, armânii nu vând numai brânză și iaurt, au trecut și la alte produse): -Ai fost la filmul lui Toma Enache?, întreb eu -Nu. -De ce? -Am auzit că e o prostie! Alei, Toma Alimoș Haiduc din Țara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat Și viteaz cum n-a mai stat. Cam asta mi-a răsunat în minte după ultima convorbire relatată mai sus, cu gândul la haiducul celebru, tiz al lui Toma, degrabă vărsătoriu de sânge, și autor al cunoscutei expresii: Închina-r-aș și n-am cui! Într-adevăr este greu câteodată să găsești cui să te închini, și să ai speranța că cei cărora le este destinată închinarea simt ceva scormonindu-le pieptul, odată cu aceasta. Toma a ales să se închine armânamei, și vreo zece ani s-a tot frământat cum să-i aducă acesteia prinosul simțirii sale, omagiul său, cum să rupă o bucățică din sufletul sau armânesc și să o pună într-o peliculă de celuloid. A făcut un film la care a scris scenariul, a ales să joace rolul principal pentru a fi sigur că mesajul transmis este cel dorit de el. Si a atras alături de el oameni care să-l ajute, oameni care să joace în film, cu amatorism câteodată, cu text învățat din armâneste – pentru că ei aparțineau altei etnii – altădată, dar oameni doritori să participe la geneza unui eveniment unic. A umblat pe la diverșii armâni cu pretenții publice de mecena, ca să strângă leu cu leu – sau euro cu euro, dacă sună mai puțin demodat, banii necesari intruchipării aievea a visului său. Poate s-a și umilit câteodată pentru asta, pentru că știm că oamenii cu bani mai degrabă dau un milion de euro pe un fotbalist de doi bani, decât să dea aceeași sumă pentru un film spre gloria neamului lor. Dar eu cred că atunci când faci ceva pentru binele neamului tău, ideea de umilire nu are loc! Toma Enache ne-a transmis prin filmul său o multitudine de idei și simboluri, mai ușor sau mai greu descifrabile. Mi-a plăcut enorm faza din deschidere cu afroamericanul care cânta: Tumbe! Tumbe!, și care spunea auditoriului de la Kodak Theatre: “Nu știți cine sunt aromânii? Stați liniștiți, nici ei nu știu!”. Un reprezentant al unui neam dezrădăcinat, dus pe alte meleaguri și cu identitatea de limbă și cultură pierdută, vorbește despre un alt neam, care este în pericol să pățească același lucru. Brrr, m-a trecut fără să vreau un fior la faza asta din film. Mi-a plăcut și faptul că, în plină ofensivă a neoarmanismului și protocronismului de sorginte armână, filmul – fără a ocoli subiectul – n-a făcut un fir călăuzitor din ideile respective. Accentele se simt, fie în ideea unui al treisprezecelea adevăr, care va face ca toate “să iasă tru padi”, și adevărul despre armâni, ascuns de către dușmani, să devină cunoscut, fie în scena cu soarele macedonenilor antici, “soarili a nost”, cum spune Toma la un moment dat. Dar în rest totul s-a concentrat asupra actului artistic, și a ideii de căutare identitară, lucru întru totul de apreciat. Faptul că dialogurile sună uneori naiv, dau un parfum de naturalețe aparte filmului, după părerea mea. N-aș fi vrut să văd în film armâni vorbind ca la Holywood, sau ca pe cheiul Dâmboviței, nu în primul film vorbit în armâneste. Mi-aduc aminte că în 1950 a apărut pe ecranele din România, primul lungmetraj de ficțiune de după război, celebrul “Răsună Valea!”, al lui Paul CĂLINESCU. Cu brigadieri care vorbeau ca la ședințele de partid, cu propagandă roșie multă, cu stângăcii de tot felul, cu actori tineri de care nu auzise nimeni, mulți dintre ei fără studii cinematografice de vreun fel. Când am văzut filmul respectiv, pe la 15-16, ani m-am amuzat copios. Dar actul de curaj al lui Paul Călinescu nu a rămas neprețuit, astăzi el este socotit unul dintre întemeietorii școlii de regie românești, este pomenit în toate studiile despre cinematografia românească postbelică, și pe bună dreptate. Iar unii dintre tinerii naivi din distribuție au ajuns actori mari ai cinematografiei românești. De aceea parcă visez la momentul în care, peste 40-50 ani, într-o aulă de universitate cinematografică balcanică, un profesor de vârstă a doua se va adresa studenților săi astfel: -Astăzi vom vorbi despre Toma Enache, întemeietorul școlii de regie de film și teatru, în limba armânească. De ce am tras concluzia că Toma Enache a devenit deranjant pentru unii armâni pentru că este “faimos”, și nu pentru că încearcă să facă în ultimul timp cultură în limba armână? Păi nici unul dintre contestatarii filmului n-a făcut nicio referire la Dodecalog și la cele douăsprezece adevăruri despre armâni, care sunt lait-motivul filmului. Mai mult chiar, păreau să nu fi auzit în viață lor despre dodecalog, despre Matilda Caragiu și despre discuțiile polemice din jurul ideilor ei. Și atunci cum să înțelegi un film despre armâni, dacă nu înțelegi substanța, nu împărtășești esența de la care s-a plecat? Simplu fapt de a fi armân, și a vorbi mai mult sau mai puțin în casă și societate limba armână, nu cred că este de ajuns. Mai trebuie și puțin suflet deschis și pus pe masă, spre împărtășirea cu alții. Dovadă că au fost și destui “mucani” care au rezonat foarte frumos la alegoria cinematografică a lui Toma, unii dintre ei punând pe hârtie articole emoționante despre film*. Toma a încercat un proiect ambițios: un film vorbit în armâneste, care să fie înțeles și simțit de către mai toți armânii aflați sub autoritatea diverselor “văsălii” din Balcani, și nu numai. Și acest efort se vede în amănunte legate de grai, numele personajelor, situații, locații, etc. Amănuntele sunt importante, și Toma știe asta, acordându-le importanța cuvenită, chiar dacă armânii din diverse țări vor rezona diferit la unele dintre ele. Sunt mai ales curios cum vor reacționa armânii din Grecia, cărora stăpânirea le spune că vlahika este o limba de casă, de familie, și deci nu poate fi scrisă și nu se poate face cultură în ea? În concluzie, pentru că scriu la o oră târzie, aș spune doar că – la capătul unui deceniu de frământări intense – Toma Enache a găsit Armânamea. Oare armânamea l-a găsit pe Toma? Posted on5 noiembrie 2013AuthorAvatar Silviu Măcrineanu P.S. Pe Cinemagia filmul lui Toma este cotat cu nota 7,5, iar pe IMDb cu 8,2! A bon entendeur, salut! *http://aluziva.ro/nu-sunt-machidoanca-dar-sunt-impresionata/