Toata averea mea este un popor nescris pe vreo harta,
Toata averea maea sunteti voi cei care traiti fara granite, fara istorie,
Toata averea mea este originea ce curge prin sangele meu
Toata puterea mea sunteti voi cei lipsiti de putere
Toata iubirea mea pentru voi e la fel: nescrisa, fara granite,
Insa cu sange, pregatita sa curga la injunghierea istoriei !
Toma Enache

NB: Dati full screen pentru a vedea tot scrisul.

Autor: CRISTIAN HAGI

Pe regizorul Toma Enache îl cunoşteam numai după munca sa: văzusem, în Constanţa, două dintre piesele regizate de el. Vestea că vrea să realizeze primul lungmetraj aromân (din lume, spune el) m-a determinat să îl întâlnesc pentru a realiza un material pe larg despre acest plan inedit.

Primul lucru despre care am vorbit, înainte de a porni reportofonul, au fost banii. Un astfel de proiect nu este ieftin, iar banii, în perioada aceasta de criză, se strâng greu. Şi pe parcursul interviului, regizorul îşi consulta lista de persoane pe care trebuia să le sune în dimineaţa aceea de duminică. Un deputat, un om de afaceri, proprietarul unui restaurant din Mamaia. Toţi aromâni, toţi capabili să ajute acest proiect, al cărui titlu în original este: „Nu hiu faimos, ama hiu armân”.

Regizorul Toma Enache. Foto: Agerpres.

Autor: Denise Theodoru

Toma Enache, colegul nostru, de la Radio România Internaţional, invitatul de astă seară al Denisei Theodoru la emisiunea Semnături celebre  -  este unul dintre regizorii foarte originali ai momentului, pentru care un film este cu adevarat valoros dacă sălile sunt pline.

Jurnalistul, poetul, actorul şi regizorul Toma Enache povesteşte cu entuziasm despre investirea talentului în proiecte teatrale independente, despre “Scrisoarea pierduta” jucată în armâneşte, despre un film dedicat aromânilor, dar şi despre bunul lor cel mai de preţ: familia cu tradiţiile sale.

http://www.romania-actualitati.ro/regizorul_toma_enache-24481

Mai departe …

Pluralul Englezesc

„Pluralul englezesc” de Alan Ayckbourn, una dintre cele mai cunoscute tragi-comedii din lume, a ajuns, miercuri seară, pe scena constănţeană, după ce a avut premiera la începutul lunii decembrie, la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti. Publicul de la malul mării, care a făcut neîncăpătoare sala de spectacole a Casei de Cultură a Sindicatelor, a aplaudat în picioare prestaţia unor mari nume ale teatrului românesc, care au format o distribuţie de excepţie.

Spectacolul lui Alan Ayckbourn, care, în anii ’70, era cel mai iubit de pe Broadway, este realizat în trei acte şi prezintă povestea a trei familii care se reunesc în preajma sărbătorilor de iarnă. Fiecare act se petrece, pe rând, în casa unuia dintre cupluri, dar ceea ce se dorea a fi o simplă cină între prieteni se transformă într-o acţiune comică datorită păţaniilor gazdelor, cât şi ale musafirilor. Toate acestea duc la schimbări majore în destinele fiecărui personaj.

„Sunt extrem de bucuros că piesa beneficiază de un început foarte bun, cu săli pline în capitală, la Mangalia, Constanţa sau la Galaţi. Sunt onorat că lucrez cu o echipă de actori extrem de importanţi – Ion Dichiseanu, Cezara Dafinescu, Constantin Cotimanis, Victoria Cociaş, Armand Calotă, Delia Nartea – trei generaţii diferite de actori, dar la fel de importanţi şi de talentaţi. Este o bucurie să lucrezi cu o asemenea echipă în care lucrurile merg de la sine. Este suficient să ne privim, să schimbăm câteva gânduri şi să înţelegem ce avem de făcut”, a declarat la finele spectacolului, încântat de aprecierea publicului constănţean, regizorul Toma Enache. „Cu mare drag revin la malul mării. Sunt constănţean, am fost aici şi cu spectacole pe care le-am montat – „Amadeus”, „Mincinosul”, „Secta femeilor” sau „O noapte furtunoasă” – e o bucurie să mă întorc la publicul de acasă. O să vin în primăvară cu „Richard al treilea” – un spectacol pe care l-am făcut la Târgu-Severin, cu Claudiu Bleonţ în rolul principal. Probabil că vom reveni şi cu Pluralul englezesc”, a adăugat acesta.

Copleşit de atenţia spectatorilor, în culise, Ion Dichiseanu şi-a revărsat, la rândul său, laudele faţă de directorul Casei de Cultură din Constanţa: „Iubeşte arta şi frumosul din artă. Îl admir pentru că rar întâlneşti un om ca Gheorghe Ungureanu. Se simte dragostea sa faţă de artă, după cum organizează spectacolele, pentru că pune inimă. Dumnealui este foarte exigent, nu suportă kitsch-urile”. Referitor la piesa jucată, apreciatul actor a precizat: „Am plecat la drum cu acest spectacol cu gândul să facem publicul să uite, pentru două ore, de necazuri, să-l desprindem de cotidian şi să reuşim să-l focalizăm pe ceea ce se întâmplă pe scenă”.

de Codruţ BURDUJAN

Uneori lucrurile frumoase se întâmplă pentru că există o întâlnire. Atât ne-am propus, o întâlnire cu douăzeci de tineri, la o școală de vară… Au venit de trei ori mai mulți și au rămas aproape toți, să-l căutăm împreună pe Shakespeare prin Richard, cu Richard-ul nostru Claudiu Bleonț. Dacă adaug că pentru această întâlnire tinerii și-au sacrificat întreaga vacanță și apoi timpul liber după școală, lucrând cu pasiune, până la epuizare, pot spune că întâlnirea a avut rost. Toate întrebările și frământările mele legate de montarea piesei „Richard al III-lea,” unele vechi de saptesprezece ani, au fost inspirate de pasiunea tinerilor, de geniul lui Shakespeare și de talentul lui Claudiu Bleonț. Sub zodia acestei triade am construit acest spectacol. Ei m-au ajutat să văd, în războiul dintre cele două roze și un război între cele două sexe. Această piesă a fost făcută cu și din respect pentru Shakespeare și dacă am scurtat textul și am propus o nouă așezare, nu am facut-o pentru ca ne-am crezut mai deștepți decât el, ci pentru că acesta a fost modul nostru de a ne apropia de geniul lui, astăzi. Cred că bătrânul Will nu se va supăra pe noi, „fii rătăcitori și căutători” prin întinsa si măiestrita lui artă. Atât vă propunem și vouă, o întâlnire, pentru că „vrem să vă stârnim puterile închipuirii”.

TOMA ENACHE

Există în fiecare dintre noi o dorință de putere nemărturisită, un mic Richard ce știe că-n clipa în care ar pune mâna pe frâiele puterii ar deveni mai important, mai mare, mai frumos, mai respectat, mai iubit. Ce ne diferențiază e prețul pe care l-am plăti pentru a pune mâna pe putere. Când nu ai mai nimic din toate astea, Richard-ul interior este mai tentant. Dacă pentru noi e doar  tentant să fim ca Richard, pentru Richard cel plin de defecte fizice, cel neiubit de nimeni, e rațiunea de a fi. Asemeni unui șahist genial, va anticipa toate mișcările adversarilor, va calcula exact toate mutările necesare pentru a pune mâna pe coroana ce aduce Puterea. Puterea este singurul lucru pe care îl iubește, care poate să-i aducă puțină iubire. Puterea este singura scăpare într-o lume din care se simte exclus, o lume care detestă handicapul fizic, dar care,  la rândul ei, este ahtiată după Putere. Aceasta este lumea pe care Richard se hotărăște să o pârjolească, o lume defectă, care de zeci de ani se luptă pentru aceeași coroană. Și după ce focul a mistuit tot și s-a stins, „miracolul iubirii” va plămădi o nouă viață, vieți, conviețuire. De fiecare dată avem speranța că lumea care va veni va fi mai bună! Și așa va fi!

TOMA ENACHE

“Secta femeilor”, spectacolul invitat la Teatrul Nottara, productie a Asociatiei Culturale de Teatru, Muzica si Film “Dracula”, a surprins poate multa lume mai putin deschisa la inovatie, prezenta la premiera de joi.
In spectacolul regizat de Toma Enache, conceput ca o aniversare a lui Sebastian Papaiani, vioara intai este, desigur, Ion Haiduc, in rolul taranului Strepsiade, care cauta o cale de inavutire. Pentru el si pentru fiul sau, Phidipide (Claudiu Bleont), un impatimit al curselor de cai. Maestrul Socrate (Sebastian Papaiani) il pune pe invatacel in fata Argumentului drept si a Argumentului nedrept (inchipuite pe scena de Teodora Calagiu si Liliana Pana), iar omul simplu este gata sa cedeze, sa isi vanda sufletul diavolului, sa accepte principiul lui Socrate, Aici nu exista Dumnezeu. Principiu pe care il rastoarna fiul, Phidipide, trecut prin incercarile “sectei”. In final, ratiunea triumfa. Mesajul piesei este, pana la urma, in sensul moralei crestine, cu 400 de ani inainte de Hristos. Citeste mai departe…

Visele nu se risipesc dar nici nu zboară dacă nu le dai aripi. Câtă dreptate avea Pablo Neruda! În 2005, când „O noapte furtunoasă” avea premiera în București, eu visam lucruri interzise în legătură cu acest spectacol și multe reprezentații. Îl botezasem Don Quijote, cu speranța că va răzbi și că va fi iubit de public. Cineva de sus i-a dat aripi și „Noaptea furtunoasă” a zburat prin toată Romania, apoi prin Ungaria, Spania, Macedonia, Germania, pentru în final, după 100 de reprezentații, să poposească în AMERICA.

Așa s-a întâlnit „Noaptea furtunoasă” cu românii din America și cu fațetele visului american, pentru că dinapoia, dinaintea și dinlăuntrul  fiecărui vis se află un suflet profund românesc. La această întâlnire românul din fiecare s-a trezit, cerându-și dreptul la sensibilitate, la o vibrație profundă pe care un alt timp și un al loc nu o pot schimba.

În ochii lor, ai românilor de acolo –  poate unii dintre ei încercând și o lacrimă de bucurie – „Noaptea furtunoasă” și-a adâncit sensurile, întunericul, hazul și necazul din ea. Prin această întâlnire, am trăit într-un fel mai adânc rostul teatrului, al întâlnirii, al întâlnirii publicului cu actorii, al întâlnirii publicului cu întrebările din ei, al întâlnirii actorilor cu întrebările din ei. Această întâlnire mi-a reconfirmat credința că teatrul este cea mai frumoasă formă de prietenie!

Mulțumiri Ambasadei României din Washington DC și Domnului Ambasador Adrian Vierița, Asociației de Schimburi Culturale Romano-Americane condusă de Elena și John Chester, ASTROM – Asociația  Studenților și Tinerilor Profesioniști Români din Washington DC, coordonată de Bogdan Banu, d-lui Adrian Tudorache, d-nei Jeanina Cizmaru, Institutului Cultural Român din Bucuresti și celor care au fost prezenți la spectacolele din Washington DC și Charlotte.

Mulțumiri  tuturor celor care ne-au găzduit, celor care ne-au sprijinit și au contribuit la promovarea și desfășurarea evenimentului, prietenilor pe care teatrul ni i-a adus aproape – Gabi, Laura, Marius, Eni, Carmen, Micandra, Gabi, Corina și mulți alții.  Mulțumiri celor care au venit din alte orașe pentru a vedea acest spectacol și celor care și-au marturisit impresiile despre el pe blogul meu.

Închei amintindu-vă un citat din Seneca: „Ca o piesă de teatru, așa este viața: nu contează cât de mult a ținut, ci cum s-a desfășurat.”

Cu prietenie, TOMA ENACHE

N-a fost uşor, piesa lui Peter Sha­ffer este pretenţioasă, personajele sunt multe şi… vorbăreţe, timpul şi spaţiul sunt de grandoarea unei lumi revolute, drama este unică şi univer­sală. Este pusă în scenă poate cea mai cumplită dintre dramele omului, aceea a neputinţei sau nevrerii de a accepta adevărul, care poate fi al celuilalt. Antonio Salieri, compozito­rul Curţii Imperiale de la Viena, era un om fericit până în momentul când descoperă că nu el este alesul lui Dumnezeu, ci mai tânărul Mozart, apariţie fulminantă în lumea muzicii din secolul XVIII. De-acum începe drama sufletului ros de o diabolică invidie, şi care nu-şi găseşte liniştea până nu moare cât mai repede celălalt suflet, cu adevărat cel hăruit de Dum­nezeu. Gândire înspăimântătoare şi deşartă, căci personajul răzbunător continuă să trăiască frământat în iluzie, abia într-un târziu, în noaptea agonică a vieţii sale, conştientizând „muşcătura cumplită a eşecului”.

Întreaga piesă se întreţese în tim­pul spovedaniei cinice a învinsului, întărit doar de orgolii, Salieri recunos­când că a „lucrat” la dărâmarea geni­alului Mozart, fizic – lăsându-l înfome­tat, psihic – intrând lugubru chiar şi în visul acestuia, ba încă născocind ul­terior că l-a otrăvit cu arsenic, măcar aşa să rămână şi el în istorie. Acest personaj complexat dostoievskian şi nietzschean – până la a-l ucide şi pe Dumnezeu (fie pe cel revărsat în sufletul rivalului) este introspec­tat şi exprimat de Claudiu Bleonţ.

Sp o v e d a n i a lui Salieri – Bleonţ este obsedan­tă până în rărunchi, reconstituie omnipre­zent, se deschid pla­nuri suprapuse, se interferează, se miş­că filmic, se înfioară sub ritmurile muzicii mozartiene, se pune în mişcare o epocă a Vienei, capitala muzicii. Recuzita şi decorurile ne călăto­resc în această lume, dar vocea naratoare e cu ecouri interacti­ve, reverberând şi în acum. Suntem acolo şi aici cu toţii, perso­najele sunt povestite pe viu, se află printre noi, răsar de printre spectatori sau de oriunde. Pe scenă se află o „Cutie lumi­noasă” din care ies personaje şi un pian umblător din care iese Mozart. Recon­stituirea se dozează dar se simte acel crescendo, culmi­nat chiar de muzica Recviem-ului.

Surpriza spectacolului cred că este tânărul (licean) Vlad Grosu, parcă se află într-un vis purtat lucid pe aripi de însuşi bizarul Mozart. E mare lucru să debutezi parcurgând o aşa… partitură, de la infatuatul infan­til şi rebelul fără perdele, la sublimul învolburat doar de muzica sferelor.

Celelalte personaje, deşi multe şi foşnitoare, contrapunctează fiecare, fiecare interpret, majoritatea tineri, lu­ându-şi rolul în serios. Raluca Bădoiu în Constanze (soţioara lui Mozart) şi Mihaela Ariciu în Caterina Cavalieri debutează excelent, se vede că au şi alte lecturi nu doar de pe net. Alţi 12 tineri (elevi de la Traian şi Ţiţeica) sunt Venticellii – parcă ies din corul antic pentru a deveni ecoul vocilor protagoniste. Un rol ingrat aş zice, cel al Terezei (soţia lui Salieri) a re­venit actriţei Lucreţia Epuran, care ipostaziază chiar şi tăcând. Marius Mihăilă, Silvia Săftoiu, Emil Raev­schi, Ion Epuran şi Sever Iriza repre­zintă ceremonios suita Curţii palati­ne. Noblesse oblige şi pentru Mircea Mladin, Nicuşor Surdu, Mădălina Me­chenici, Maria Dore şi Cristian Matei, care asigură coregrafia, scenografia, ilustraţia muzicală, sunet, lumini, pro­iecţii video. Desigur un rol principal are muzica lui Mozart (fragmente din Nunta lui Figaro, Răpirea din Serai, Flautul fermecat, Recviem, simfonii).

Amadeus este spectaco­lul care, la premieră, a fost aplaudat… în delir, cum nu s-a mai întâmplat niciodată, spun spectatorii veterani. Iată că puterea artei poate să trezească din amorţire o lume bui­măcită de necontenite crize politice, economice. Această lume e bine să ştie că pentru aceste aproape două ore de sublimitate s-au consumat sute de ore de pregătire, de căutări, de schimbări până să se ajungă la acest spectacol unic pe scena Tea­trului severinean. Avem un public iu­bitor de artă. Cunosc familii care în aceşti ani stupizi, cu uşile Teatrului nostru închise, au mers frecvent la Teatrul Naţional din Craiova. La fel au mers şi iubitorii de fotbal la meciu­rile echipei craiovene. Acum, văzând proiectele Primăriei, putem crede că Severinul va avea şi teatru şi fotbal.

Ileana Roman